Pandemia de gripă tip A(H1N1) din 2009 a fost cea mai mediatizată epidemie de gripă din istorie. Deşi este vorba de o boală gripală uşoară şi cu o mortalitate relativ scăzută, alături de informaţiile şi îndrumările de educaţie sanitară benefice, media a declanşat şi o panică globală, cu rezultate nefaste. Gripa de tip A(H1N1) numită şi gripa porcină, gripa mexicană, sau gripa Nord-Americană a izbucnit în Mexic în luna aprilie 2009 şi s-a răspândit în întreaga lume.

Începutul epidemiei

Guvernul mexican a raportat Organizţiei Mondiale a Sănătăţii la 23 aprilie 2009 despre trei incidente separate:

• În Districtul Federal Mexico (Capitala) a apărut o serie de cazuri de viroză pulmonară şi a căilor respiratorii superioare începând de la data de 18 martie. Numărul de cazuri a crescut permanent ajungând la 854, dintre care, 59 decese.
• În San Luis Potosi, în centrul Mexicului, 24 de cazuri, cu trei decese.
• În Mexicali, la graniţa cu Statele Unite, 4 cazuri, fără mortalitate.

Dintre probele de laborator trimise la analiză în Canada, 18 au fost găsite pozitive la virusul gripal porcin A/H1N1, 12 dintre ele fiind identice genetic cu tulpini virale provenite din California^[1].

Boala

Până în prezent zeci de state din întreaga lume au izolat la bolnavii de gripă virusul A(H1N1). Oficialităţile medicale raportează o boală gripală relativ uşoară, cu febră moderată, curbatură şi afectarea organelor respiratorii superioare (naso-faringelui), mai rar cu exprimări gastro-enterice, cu rare tendinţe de complicaţii.

Letalitatea – în general, prin insificienţă respiratorie acută – intervine la persoanele compromise imunitar, stresate, cu rezistenţa slăbită succesiv unor boli cronice, etc., dar, spre deosebire de celelalte gripe sezoniere, grupa de risc cuprinde şi tineret, femei gravide, sindromul metabolic, obezitate.

 Accente epidemiologice

1. Rezervorul de virus: Deşi de origine porcină, nu s-au descris în anul 2009 cazuri de transmitere directă de la porc la om. Toate cazurile anchetate şi raportate au fost intra-umane.
2. Agentul de transmitere, principalul vector de răspândire a virusului au fost, nu animale sau păsări, ci avioanele (turism). În afară de vehicularea purtătorilor de virusuri la mari distanţe, aerul din avioane, reciclat, climatizat şi păstrat la condiţiile normale de presiune, este filtrat de particule supra micronice, deci ineficient pentru o parte dintre microbi şi pentru toate virusurile. Aceste condiţii înlesnesc transmiterea de virusuri de la un purtător, la mai mulţi călători.
3. Anotimpul: De regulă, gripele încep toamna şi dispar primăvara. Epidemia de gripă din 2009 s-a declanşat, conform comunicatului mexican la OMS, la 18 martie şi nu se ştie când va atinge apogeul. Organizarea sanitară mexicană a funcţionat cu o eficienţă parţială – dintre cele 63 de cazuri mortale declarate iniţial nu se poate conclude precis că în toate cazurile decesul a survenit în urma acestei gripe, anchetele epidemiologice nu au izbutit să stabilească sursa infecţiei şi nici când a izbucnit epidemia (când au apărut primele cazuri) şi cu ce amploare.
4. Grupa de vârstă: Grupa uzuală de risc la gripele obişnuite, în funcţie de vârstă, cuprinde populaţia trecută de 60 de ani. Actuala epidemie ocoleşte această grupă, preferând cu predilecţie populaţia de sub 40 de ani.
5. Fenomenul de aisberg: La bolile infective care nu dau mortalitate de 100 % există fenomenul de aisberg adică, cazurile manifeste clinic constitue doar o parte, mai mică sau mai mare, din populaţia infestată, purtătoare de germen, infectivă şi rezistentă faţă de germen. Deoarece încă nu s-au făcut cercetări pe eşantioane de populaţie, procentul de purtători sănătoşi este necunoscut. Este bine de ştiut că, cu cât procentul de populaţie rezistentă/imună este mai mare, cu atât scade amploarea epidemiei (efectul turmei).

Toate aceste puncte au valabilitatea limitată de o posibilă schimbare a edificiului antigenic viral, de care ne temem cu toţii^[2].

În 11 iunie 2009 OMS a decis ridicarea gradului de pandemie la nivelul maxim de 6, ceea ce însemna că pandemia este inevitabilă^[3][4].

În România

Primul caz confirmat de gripa A (H1N1) în România a fost confirmată pe 27 mai 2009 la o femeie de 30 de ani venită de la New York pe 23 mai, dupa ce a facut escala la Paris.

Conform directorului „Institutului Matei Balş”, Adrian Streinu-Cercel, Femeia avea o formă uşoară de boală şi nu mai prezintă acum riscul de a răspândi virusul.^[5]

Structura

Analizele făcute până acum sugerează că avem de-a face cu un virus moderat, care nu este atât de agresiv precum H5N1, tulpina de gripă aviară care i-a îngrijorat pe oamenii de ştiinţă în ultimul deceniu.

Virusurile gripei A sunt clasificate în funcţie de două proteine aflate la suprafaţa virusului – hemaglutinina (H) şi neuraminidaza (N) ^[8].

Comparaţie între tulpinele gripale

• H1N1 (gripa porcină)

Se răspândeşte uşor prin picături pulverizate în jurul persoanei infective prin tuse şi strănut.

Simptome puţin severe, cu mortalitate redusă.

• H5N1 (gripa aviară)

Poate avea mutaţii rapide.

Poate cauza îmbolnăviri severe, pneumonii, etc.

Se răspândeşte uşor între păsări dar mai rar de la om la om.

Tulpina gripei porcine este un virus H1N1, acelaşi tip cu cel al gripei sezoniere, care circulă prin lume în fiecare an, şi ucide aproximativ 1 % dintre cei infectaţi sau mai mult, într-un an în care se înregistrează o epidemie. Profesorul Wendy Barclay, şeful de catedrei de virusologie gripală la Imperial College din Londra spune că „indiciile iniţiale sugerează că nu există nimic în structura genetică a virusului care să cauzeze îngrijorare” (engleză initial indications suggest there is nothing about the genetic make-up of the new virus which is a cause for particular concern).

Cheia care poate indica potenţialul agresiv al virusului stă în proteina H1. „Există două aspecte – unul constă în receptorii pe care virusul are tendinţa să se fixeze şi ceea ce vedem este că H1N1 are tendinţa să se fixeze pe tractul respirator superior mai degrabă, decât adânc în plămâni. Al doilea, atunci când un virus gripal se fixează pe tractul respirator superior, are tendinţa să cauzeze o îmbolnăvire uşoară, dar se poate răspândi cu uşurinţă prin tuse şi strănut”, explică profesorul Barclay.

Dacă un virus se fixează adânc în plămâni, va cauza o îmbolnăvire severă, precum în cazul virusului gripei aviare H5N1, care a provocat panică şi îngrijorare în ultimii ani.

Virusul trebuie să se separe în două pentru a deveni activ şi foloseşte o enzimă din gazda sa pentru a face asta. Cele mai multe virusuri gripale sunt restricţionate la nivelul tractului respirator, pentru că utilizează enzime din plămâni. Dar unele, precum virusurile H5, pot evolua separându-se în două în afara plămânilor, aşa că se pot replica în exteriorul tractului respirator.

Analiză

Aceste indicii iniţiale sunt mai mult estimări, provenite din studierea structurii genetice a virusului şi prin comparaţia cu informaţiile deţinute cu privire la alte virusuri gripale cunoscute.

Vor trece săptămâni sau chiar luni până la o analiză biologică solidă, care să descopere potenţialul virusului H1N1. Ceea ce ne arată acest început de epidemie este dificultatea de a prezice potenţialul pandemic al tulpinilor gripale noi. În curând, Wellcome Trust Sanger Institute din Cambridge va începe secvenţierea genetică a virusului şi va monitoriza orice mutaţie sau schimbare cu potenţial agresiv.

Însă, există un aspect, care aduce o rază de speranţă în privinţa potenţialului pandemic al virusului H1N1. Acesta constă în faptul că, până acum, nu s-a descoperit nimic neobişnuit în proteina aflată în nucleul virusului, numită NS1, care este legată de puterea răspunsului imun pe care-l produce virusul. În cazul unor virusuri patogene, proteina NS1 iniţiază o furtună a citokinelor, o reacţie imună severă, ce poate fi fatală chiar şi pentru persoanele tinere şi sănătoase.

Previziuni

Morbiditatea (capacitatea de a se răspândi) crescută a actualului virus A/H1N1, mai mare decât în cazul lui H5N1 i-a îngrijorat pe virologi şi pe epidemiologi, în special posibilitatea teoretică, cu şanse extrem de scăzute, ca H1N1 să se combine cu H5N1, rezultând un super-virus, care să se răspândească cu uşurinţă de la om la om. Virusul H5N1 este raportat şi studiat de aproape zece ani şi până acum nu s-a demonstrat că s-a combinat cu alte virusuri gripale. Această teamă a fost preluată de presă şi transformată în panică. Sensibilizate de epidemiile de gripă anuale şi pandemiile frecvente, oficialităţile au reacţionat la noul pericol – în majoritatea statelor – sub presiunea acestei panici mediatice şi mai puţin conform indicaţiilor profesioniştilor.

În SUA, 200 000 de oameni sunt spitalizaţi anual cu afecţiuni gripale, cu o mortalitate de aproximativ 36 000 de cazuri. Global, într-un an pandemic, morbiditatea cu diverse forme ale gripei sezonale este de circa 90 de milioane de cazuri, 865 000 spitalizări şi o mortalitate de circa 209 000.

În anul 1976, în SUA, în urma unui singur caz suspect de gripă porcină, soldat cu decesul victimei, 40 de milioane de americani au fost inoculaţi cu vaccin antigripal, unii murind din cauza vaccinului^[9].

În anul 2003, virologul Robert Webster a publicat în „American Scientist” un articol intitulat „Lumea se află în pragul unei pandemii care ar putea ucide o mare parte a populaţiei umane” (engleză The world is teetering on the edge of a pandemic that could kill a large fraction of the human population). Această „pandemie” apocaliptică s-a soldat cu 421 de cazuri confirmate de infectare cu H5N1, din care 257 de decese.

Efectele nefaste ale panicii de provenienţă mediatică

Impactul panicii de provenienţă mediatică a fost destructiv pentru economia mexicană. Turismul mexican, unul dintre principalele surse de venit a scăzut cu 80 %. De asemenea turismul spre Statele Unite a scăzut cu peste 50 % şi spre Canada, cu peste 40 %. Şi turismul european a avut de suferit dar o apreciere cantitativă este dificilă datorită suprapunerii peste criza economică.

Oficialităţile egiptene au folosit ocazia pentru a se lepăda de porci – principala sursă de carne a minorităţii creştine-copte eradicând total populaţia porcină a copţilor, circa 250 000 de capete, fără a plăti despăgubiri^{[10][11][12][13]}.

Conform unor surse^[14][15][16], unii părinţi din Marea Britanie au organizat aşa-numite „petreceri de gripă porcină”, unde îşi duceau copiii în apropierea persoanelor afectate de gripa porcină în speranţa că copiii vor fi infectaţi de gripă înainte ca virusul să sufere o mutaţie într-unul mai periculos, acţiune considerată foarte riscantă de autorităţile sanitare britanice.

Deoarece principalul vector de răspândire a bolii este avionul, aeroporturile din lume au fost dotate cu puncte/cabinete medicale de detectare a gripei, bazate pe declaraţia voluntară a pasagerului asupra unei presupuse simptomatologii. Criterii mai obiective, pe bază de tehnologia camerelor infra-roşii (engleză IR-Infrared Cameras Technology) au fost introduse în aeroporturile isaeliene. Este vorba de o cameră video (concepută de OPGAL Optronic Ind. din Karmiel, Israel), sensibilă la razele de căldură (infra-roşii) şi care alertează la trecerea pasagerilor cu temperatura feţei de peste 34⁰C – temperatura normală a feţei omului sănătos – indicând în direct pe pasagerii febrili^[17].Sursa  http://ro.wikipedia.org/wiki/Pandemia_de_grip%C4%83_tip_A(H1N1)_din_2009

Ecologia (din cuvintele greceşti: ecos – casă şi logos – ştiinţă, adică “ştiinţa studierii habitatului”) este o ştiinţă biologică de sinteză ce studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme), mai pe scurt, reprezintă studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul înconjurător.

Ecologia este în mare parte o ştiinţă descriptivă şi experimentală.

În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluţia populaţiilor, metode fiziologice pentru a înţelege viaţa organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietăţile solului, etc.

Ecologia marină sau oceanologia, este, alături de ecologia apelor continentale (limnologia) şi ecologia terestră, o ramură a ecologiei. Ecologia marină studiază interdependenţa şi interacţiunea dintre animalele, a căror mediu este unul marin.Biotopul marin

Biotopul marin este diferit de cel terestru. Astfel, factorii biotici şi abiotici marini sunt diferiţi de cei terestri.

• Factorii abiotici:
  • apa;
  • salinitatea;
  • luminozitatea;
  • cantitatea de oxigen;
  • presiunea;
  • transparenţa;
  • temperatura;
  • aciditatea.
• Factorii biotici:
  • relaţiile trofice.

Zonarea mediului acvatic

Zonarea se face:

sursa ;Wikipedia

Ozonul (O₃) greacă ozein – miros este format din trei atomi de oxigen fiind o moleculă instabilă care după un timp scurt se descompune în oxigen molecular (O₂). El este un oxidant puternic din care cauză este dăunător omului, producând dureri de cap, fiind iritant, caustic al mucoaselor respiratorii.

Întunecarea globală este reducerea graduală a nivelului de iradiere globală directă pe suprafaţa terestră care a fost observată timp de mai multe decenii la rând dupa începutul măsurătorilor sistematice în anii 1950.

Se consideră că aceasta este cauzată de o creştere în particule cum ar fi aerosolii sulfuraţi în atmosferă din cauza acţiunilor antropice. Acest efect variază în funcţie de locatie, însă global este estimat a fi o reducere cu 4% faţă de nivelurile din 1960. S-a observat o inversare a acestei tendinţe în ultimul deceniu. Cu toate acestea, întunecarea globală a interferat cu ciclul hidrologic, reducând evaporarea şi este posibil să fi cauzat secete în anumite zone. Întunecarea globală creează un efect de răcire care este posibil să fi mascat parţial efectul gazelor de seră şi al încălzirii globale.Cauză şi efecte

Se considera că întunecarea globală a fost cauzată de prezenţa crescândă a particulelor de aerosoli în atmosferă, cauzată de factorul antropic. Aerosolii şi alte particule absorb energia solară şi reflectă lumina solară înapoi în cosmos. Poluanţii se pot de asemenea amesteca cu picăturile de ploaie. Cu cât picăturile de ploaie conţin mai mult poluant, cu atât picăturile sunt mai multe (aceeaşi cantitate de apă este dispersată în mai multe picături). Picăturile mai mici fac norii mai reflectivi astfel încât din ce în ce mai multă lumină solară este reflectată înapoi în spaţiu şi cât mai puţină atinge suprafaţa Pământului.

Norii interceptează atât căldura solară, cât şi căldura radiată de Pământ. Efectele lor sunt complexe şi variază în timp, locaţie şi altitudine. De obicei, în timpul zilei interceptarea luminii solare predomină, creând un efect de răcire, însă în timpul nopţii, radierea căldurii terestre către Pământ încetineşte pierderea de căldură la nivelul suprafeţei terestre. De asemenea, se consideră că oamenii sunt direct responsabili pentru particulele din atmosfera terestră, factorul care creează întunecarea globală.

 Cercetare ştiinţifică

La sfârşitul anilor 1960, Mihai Budîko a lucrat cu modele climaterice simple bidimensionale energie-echilibru pentru a afla reflectivitatea gheţii^[1]. Astfel a descoperit că feedback-ul gheaţă-albedo creează un inel de feedback pozitiv în sistemul climateric terestru. Cu cât mai multă zăpadă şi gheaţă există pe sol, cu atât mai multă radiaţie solară este reflectată înapoi în spaţiu, cu atât mai rece devine Pământul şi cu atât mai mult ninge. Alte studii au descoperit că poluarea împreună cu eruperea unor vulcani poate demara o noua epocă glaciară^[2][3].

La mijlocul anilor 1980, Atsumu Ohmura, un cercetător în domeniul geografiei de la Institutul Federal de Tehnologie din Elveţia a constatat că radiaţia solară care cade pe suprafaţa Pământului a scăzut cu peste 10% în ultimele 3 decenii. Aceste descoperiri sunt în aparentă contradicţie cu încălzirea globală, temperatura crescând în acest timp. Ohmura a publicat descoperirile sale în Variaţia seculară a radiaţilor globale în Europa, 1989^[4], după această publicaţie urmând şi altele^[5][6].

Întunecarea globală a fost de asemenea descoperită în regiuni din fosta URSS^[7]. Gerry Stanhill, care a studiat aceste evoluţii pe plan global, a şi numit fenomenul „întunecarea globală”^[8].

Cercetări independente în Israel şi Olanda, avute loc spre sfârşitul anilor 1980, au demonstrat o reducţie aparentă în cantitatea de lumină solară^[9] în pofida faptului că se putea uşor observa o încălzire a climei. Rata întunecării variază în lume, însă este în medie estimată la 2-3% per deceniu cu posibilitatea ca această tendinţă să fi suferit un revers în 1990. Este dificil de efectuat măsuratori precise din cauza dificultăţii calibrării clare a instrumentelor folosite şi problemei acoperirii spaţiale. Oricum, efectul este prezent într-o măsură în orice punct de pe Glob.

Efectul întunecării globale este cauzat de schimbări în atmosfera terestră; valoarea radiaţiei solare în partea superioară a atmosferei nu se schimbă cu mai mult o fracţiune din acest nivel^[10].

Efectul variază mult de la o zonă la alta, însă se estimează că media globală este:

• 5.3% (9 W/m²), între 1958 şi 1985 (Stanhill şi Moreshet, 1992)^[8]
• 2%, între 1964 şi 1993 (Gilgen şi alţii, 1998)^[11]
• 2.7%, până în 2000 (Stanhill şi Cohen, 2001)^[12]
• 4% între 1961 şi 1990 (Liepert, 2002)^[13][14]

Aceste informaţii au fost publicate în urma unor măsurători locale la suprafaţa Pământului şi nu sunt o medie cu adevărat globală. Nu se cunoaşte exact dacă pe suprafaţa oceanului a avut loc fenomenul de întunecare sau opusul lui, cu toate că o măsurătoare specifică a calculat efectul asupra unei zone de 400 mile marine^[15] din India până în Oceanul Indian şi insulele Maldive.

Este posibil ca efectele regionale să predomine, însă aceasta nu se referă exclusiv la circulaţia regională a aerului. Cele mai mari reduceri se găsesc la latitudinile medii din emisfera nordica^[16]. Regiunea spectrului radiaţiei lumioase cea mai afectată pare a fi mai mult cea vizibilă şi infraroşie decât partea ultravioletă a spectrului^[17].

 Factorul de pan-evaporare

Pe parcursul ultimilor (estimativ) 50 de ani, pan evaporarea a fost monitorizată atent. Timp de mulţi ani nimeni nu a luat în calcul aceste măsurători. În anii 1990, însă, în Europa, Israel şi America de Nord, oamenii de ştiinţă au remarcat ceva care pe moment au considerat foarte straniu: rata de evaporare scădea, cu toate că se aşteptau să crească datorită încălzirii globale^[18]. Aceaaşi tendinţă a fost observată în China pe o perioada similară. O scădere a radiantei solare este considerată forţa motrice din spatele acestei schimbări. Cu toate astea, spre deosebire de alte zone ale lumii, în China scăderea radiantei solare nu a fost întotdeauna însoţită de o creştere în plafonul de nori şi precipitaţii. Se consideră că aerosolii joacă un rol critic în scăderea iradiantei solare în China^[19].

Producătorul BBC David Sington consideră că mulţi climatologi privesc factorul de pan evaporare şi datele obţinute în urma măsurătorilor drept cea mai convingătoare dovadă a întunecării globale^[20]. Experimentele de pan evaporare sunt uşor de reprodus cu echipamente ieftine, sunt multe locaţii folosite pentru agricultură în lume în care, în multe cazuri, aceste măsurători au fost făcute pentru aproape jumătate de secol. Cu toate astea, pan evaporarea depinde de o serie de factori adiţionali în afară de radianta solară netă. Ceilalţi doi factori majori sunt deficitul de presiune a vaporilor şi viteza vântului^[21]. Temperatura ambiantă este un factor neglijabil.

Data de pan evaporare coroborează datele obţinute cu radiometrul^[12][18] şi le completează cu datele obţinute folosind piranometrul. Ajustând aceşti factori, rezultatele pan evaporării au fost comparate cu rezultatele simulaţiilor climaterice^[22].

Cauze probabile

Arderea incompletă a combustibililor fosili (cum ar fi diesel) şi a lemnului eliberează funingine în aer. Cu toate că acesta este un component extrem de insignifiant al poluării aerului la nivelul suprafeţei terestre, fenomenul are un efect semnificativ de încălzire al atmosferei la altitudini de peste doi kilometri, deasemenea răcind suprafaţa oceanului, absorbind radiaţia solară^[23].

Experimentele din Maldive (unde s-a comparat atmosfera de deasupra insulelor de nord şi de sud) în 1990 a demonstrat că efectul poluanţilor macroscopici în atmosferă la acel moment (venind din sud dinspre India) a cauzat o reducere de circa 10% în nivelul de lumină solară care ajungea la suprafaţă sub un nor poluant – o reducere cu mult mai mare decat s-a aşteptat în prezenţa particulelor înşişi^[24]

Înainte să se efectueze aceste cercetări, s-a estimat un factor de 0,5–1% datorat particulelor, variaţia foarte mare de la această predicţie putând fi explicată prin formarea norilor cu particulele ca fiind centrul picăturilor de ploaie. Norii sunt un element foarte de activ în procesul reflectării luminii înapoi în spaţiu.

Fenomenul care a cauzat întunecarea globală poate avea şi efecte regionale. În timp ce o mare parte din Pământ s-a încălzit, regiunile ce stau în direcţia vântului care bate dinspre marile surse de poluare aeriană (în special emisiile de dioxid de sulf) s-au răcit considerabil. Acest lucru explică răcirea părţii de est a Statelor Unite şi încălzirea relativă a părţii de vest^[25]

Unii climatologi consideră că urmele lăsate de avioane (urme de vapori) sunt un factor al întunecării globale, însă fluxul aerian constant nu a permis testarea acestei teorii. Oprirea totală a traficului aerian civil timp de trei zile după atacurile din 11 septembrie 2001 din Statele Unite au oferit o ocazie rară în care să se observe impactul urmelor de vapori asupra climatului. În timpul acestei perioade, a fost observată o creştere în variaţii a temperaturii diurne de peste 1°C în majoritatea regiunilor Statelor Unite, acest lucru demonstrând că urmele de vapori au crescut temperaturile nocturne şi/sau au scăzut temperaturile diurne cu mult mai mult decat s-a crezut anterior^[26].

Cenuşa vulcanică eliberată în aer poate reflecta razele solare înapoi în spaţiu şi, astfel, poate răci planeta. Scăderi bruşte în temperatura atmosferei Pământului au fost observate în urma erupţiilor vulcanice mari cum ar fi cea din Muntele Agung în Bali care a erupt în 1963, El Chichon în Mexic, care a erupt în 1983, Ruiz în Columbia, care a erupt în 1985 sau Pinatubo în Filipine, care a erupt în 1991. Cu toate acestea, şi pentru erupţii majore norii de cenuşă rămân stabili doar pentru perioade relativ scurte^[27].

 Reversiunea tendinţei de întunecare

M. Wild şi alţi cercetători, făcând măsurători la suprafaţa terestră, au raportat opusul fenomenului începând cu 1990^[28][29][9], iar Pinker^[30] a descoperit că întunecarea continuă să crească la suprafaţa Pământului în timp ce fenomenul opus are loc la suprafaţa oceanului^[31]. Aceste două studii argumentează paralel fenomenul care are loc deasupra oceanului, însă sunt contradictorii privind fenomenele ce se răsfrâng asupra Pământului.

Un studiu realizat din satelit, sponsorizat de NASA în 2007, a demonstrat că nivelurile de lumină solară care au ajuns la suprafaţa terestră în ultimii 60 de ani au scăzut în timp ce s-a observat o reversiune a tendinţei începând cu 1990. Acest lucru s-a putut observa odată ce nivelurile de aerosol au început să scadă datorită Actului pentru aer curat din SUA şi prevederilor Comisiei Europene pentru Protecţia mediului în Europa^[27][32].

Cel mai probabil este că o parte din această schimbare, în special în Europa, este datorată scăderilor nivelurilor de poluare. Majoritatea guvernelor statelor dezvoltate au făcut eforturi susţinute pentru a reduce nivelurile de aerosoli, lucru care reduce întunecarea globală însă nu reduce extraordinar de mult emisiile de CO₂.

Aerosolii de sulf au scăzut semnificativ din 1970 când a fost implementat actul pentru aer curat în Statele Unite şi politici similare în Europa. Actul pentru aer curat a fost reemis în 1977 şi 1990. În conformitate cu EPA, din 1970 până în 2005, totalitatea emisiilor principalelor şase surse de poluare a aerului au scăzut cu 53% în Statele Unite. În 1975, efectul gazelor de seră a început să se manifeste considerabil şi de atunci a rămas un fenomen usor de observat^[33].

RMRST (Reţeaua pentru Măsurarea Radiaţiei pe Suprafaţa Terestră) a făcut măsurători de suprafaţă din momentul înfiinţării acesteia (1990) şi actualizează arhivele periodic. Analiza informaţiilor recente ne arată că suprafaţa planetei primeste cu 4% mai multa lumină solară decât în 1990. Aceste informaţii sunt confirmate şi de studiile sateliţilor NASA.

 Relaţia cu ciclul hidrologic

Poluarea făcută de oameni slăbeşte la ora actuală în mod clar ciclul apei în ecosfera terestră, reducând nivelul de ploi şi ameninţând rezervele de apă dulce. Un studiu efectuat în 2001 de către cercetătorii de la Institutul de Oceanografie Scripss sugerează că particule mici de poluanţi au un efect semnificativ asupra ciclului hidrologic. Profesorul V. Ramanathan spune: „Energia pentru ciclul hidrologic provine de la soare. Pe măsură ce soarele încălzeşte oceanul, apa ajunge în atmosferă şi cade sub formă de ploaie. Dat fiind faptul că aerosolii reduc cantitatea de lumină considerabil, înseamnă că încetinesc şi ciclul hidrologic al planetei”^[34].

Schimbările pe scară globală în modelele meteorologice este posibil să fi fost cauzate de întunecarea globală. Modelele climaterice sugerează speculativ că această reducere în lumina solară la suprafaţă este posibil să fi dus la eşecul monsonului în Africa sub-sahariană, lucru asociat cu foametea ce a urmat secetei Sahel cauzată de poluarea emisferei nordice care răceşte Oceanul Atlantic^[35]. Din această cauză, centura de ploi tropicale e posibil să nu fi atins latitudinile nordice, cauzând astfel absenţa ploilor de sezon. Aceasta afirmaţie nu este unanim acceptată şi este foarte dificil de demonstrat.

S-a demonstrat de asemenea că inechilibrul dintre întunecarea globală şi încălzirea globală de suprafaţă conduce la fluxuri de căldură atmosferice cu turbulenţă scăzută. Acest lucru înseamnă evaporare redusă pe plan global şi precipitatii care vin într-o lume mai întunecată şi mai caldă, lucru care ar putea conduce la un mediu cu o atmosfera mai umedă în care plouă mai puţin^[36].

O formă naturală a schimbărilor la scară largă legate de întunecarea globală a fost identificată în 2006 ca fiind cea care a afectat sezonul de uragane în emisfera nordică. Studiul NASA a aflat că majoritatea marilor furtuni de praf din iunie şi iulie în deşertul Sahara au trimis praf peste Oceanul Atlantic şi au cauzat răcirea apelor, oprind dezvoltarea uraganelor^[37][38].

 Relaţia cu încălzirea globală

Unii oameni de ştiinţă consideră la ora actuală că efectele întunecării globale au mascat efectul încălzirii globale într-o măsură şi că reducerea întunecării globale va conduce la viitoare creşteri în temperatură^[14]. Conform lui Beate Liepert, „Traim într-o lume care include încălzire globală plus întunecare globală şi acum ne străduim să eliminăm întunecarea globală. Vom ajunge într-o lume cu încălzire globală care va fi mult mai caldă decât ne imaginăm.”^[39] Magnitudinea efectului de mascare este unul din problemele esenţiale în schimbarea climaterică cu implicaţii semnificante pentru viitoare schimbări în politicile de mediu şi impactul acestora asupra încălzirii globale^[40].

Cu toate acestea, este mult mai complicat decât o problemă de încălzire sau întunecare globală. Întunecarea globală şi încălzirea globală nu sunt mutual exclusive sau contradictorii. Într’un document publicat pe 8 martie 2005 în Scrisorile de Cercetare Geofizică ale Uniunii de Geofizicieni din Statele Unite, o echipă de cercetare condusă de Anastasia Romanou de la Departamentul de Fizică şi Matematică Aplicată al Universităţii din Columbia, New York, a demonstrat că efectele aparent opuse ale încălzirii globale şi ale întunecării globale pot apărea simultan^[41].

Întunecarea globală interacţionează cu încălzirea globală blocând lumina solară care în alte condiţii ar cauza evaporare şi particulele se ataşează de picăturile de ploaie. Vaporii de apă sunt doar unul din gazele de seră. Pe de altă parte, întunecarea globală este afectată de evaporare şi ploaie. Ploaia are efectul de a curăţa plafoanele de nori poluate.

Climatologii insistă că sursele poluanţilor care cauzează întunecarea globală cât şi gazele de seră care cauzează încălzirea globală sunt probleme grave şi reale care trebuiesc abordate conjunct şi cât mai rapid^[42].

 Folosirea aerosolilor în combaterea încălzirii globale

Unii oameni de ştiinţă au sugerat că folosirea aerosolilor poate opri efectele încălzirii globale în cazuri de extremă necesitate. Expertul rus Mihail Budîko a constatat asta foarte devreme. În 1974 a sugerat că dacă încălzirea globală ar deveni o problemă care să ameninţe specia umană, am putea „răcori” planeta arzând sulf în stratosferă, lucru care ar crea o ceaţă^[43][44][45]. Conform cercetărilor profesorului Ramanathan (1988), o creştere a albedo-ului planetar cu doar 0,5% este suficientă pentru a înjumătăţi efectul dublării cantităţii de CO₂ atmosferic^[46].

Cu toate acestea, am avea încă multe probleme cum ar fi:

• folosirea sulfaţilor cauzează probleme de mediu cum ar fi ploaia acidă^[47]
• folosirea funinginii cauzează probleme de sănătate la oameni^[47]
• întunecarea cauzează probleme ecologice, cum ar fi schimbări în modelele de evaporare şi precipitaţii^[47]
• secetele şi/sau precipitaţiile sporite vor cauza probleme agriculturii^[47]
• aerosolii au o durată de viaţă relativ scurtă

„Ideea că ar trebui să creştem emisiile de aerosoli pentru a opri încălzirea globală este o înţelegere faustiană pentru că ar implica o creştere permanentă de emisii pentru a echivala gazele de seră acumulate din atmosferă, cu costuri permanent crescânde atât financiar cât şi la nivelul sănătăţii umane”^[48].

În esenţă, sursele, atât de gaze de seră cât şi de particule poluante din atmosferă, trebuiesc adresate şi rezolvate în cel mai scurt timp posibil

Frunza este un organ vegetativ lateral al tulpinii sau ramurilor, de formă plată, care îndeplineşte funcţia fundamentală în procesul de fotosinteză, dar servind şi la respiraţie şi transpiraţie

Caracteristici

Forma plată a acestui organ vegetativ este o caracteristică a spermatofitelor şi reprezintă o adaptare şi o perfecţionare pentru ca ţesutul asimilator propriu-zis să se organizeze pe o suprafaţă cât mai mare. Frunza se deosebeşte net de celelalte două organe vegetative normale (rădăcina şi tulpina) nu numai prin formă, ci şi prin simetria bilaterală, creştere definită (limitată), durată scurtă de viaţă, structură dorsiventrală. Frunzele au dimensiuni mult mai reduse decât celelalte două organe vegetative ale majorităţii plantelor, dar, prin numărul lor foarte mare, însumează o suprafaţă uriaşă, pentru a-şi putea Îndeplini rolurile principale.

După apariţie, frunzele se maturizează în câteva zile şi ating dimensiunile specifice unor frunze mature: toate ţesuturile meristematice suferă diferenţiere celulară, trec în ţesuturi definitive şi creşterea încetează. Astfel se explică una dintre proprietăţile frunzei, aceea de a prezenta o creştere limitată. Singura excepţie este reprezentată de frunza de Welwitschia mirabilis, care creşte continuu, pe toată durata de viaţă a plantei.

În dezvoltarea filogenetică cele dintâi expansiuni ale talului, asemănătoare frunzelor (filoide) au apărut la algele brune, dar acestea nu sunt omologe frunzelor plantelor superioare. Frunzele mici ale muşchilor reprezintă cea mai simplă frunză din punct de vedere morfologic şi structural. Acestea au un ţesut liberian primitiv, nu au vase lemnoase şi deci nu sunt omologe frunzelor plantelor superioare. Frunza propriu-zisă apare la ferigi, iar la spermatofite ea are cea mai evoluată organizare.

Functii

Funcţiile principale ale frunzei sunt: fotosinteza, transpiraţia şi respiraţia. Fiind cel mai plastic organ vegetativ al plantei, frunza se poate metamorfoza, adaptându-se pentru îndeplinirea altor funcţii: de protecţie, de absorbţie, de depozitare a substanţelor de rezervă şi a apei, de înmulţire vegetativă.

Natura, în sens larg, este echivalent cu lumea materială, universul fizic, universul material sau, simplu, univers, fire sau în termeni populari Mama natură; fenomenele lumii înconjurătoare, lumea anorganică şi organică.

“Natură” se referă la totalitatea lucrurilor şi fiinţelor din univers, lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând vegetaţia, formele de relief, clima, la fenonenele fizice şi la viaţă, în general. Termenul nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate printr-o acţiune de orice fel a omului. De asemenea, natura se deosebeşte de ceea ce denumim spiritual sau supranatural. Ca dimensiune, natura poate exista de la nivel subatomic până la nivel galactic. natura este lumea in care animalele isi petrec viata si se adapostesc de pradatori mai ales insectele

Cuvântul îşi are originea în latinescul natura.

Având utilizări variate, astăzi cuvântul “natură” se poate referi generic la regnul vegetal sau animal, precum şi la felul în care anumite lucruri lipsite de viaţă interacţionează cauzând fenomene fizice sau geologice, sau legate de materie şi energie. De asemenea, se referă la ceea ce numim sălbăticie (animale sălbatice, stânci, păduri, ape şi în general acele lucruri ce nu au fost alterate cu sau fără ştiinţă de om (sau care persistă indiferent de acţiunea acestuia).
Totalitatea acţiunilor omului care influenţează natura sunt cuprinse într-un factor antropic.

Natura poate fi generic înţeleasă ca fiind constituită din: Pământ, viaţă, ecosistem, sălbăticie, frumuseţea naturii, materie şi energie, sau chiar natura aflată dincolo

Large Hadron Collider (engl. pentru Mare Accelerator de Hadroni; scurt: LHC) este un accelerator de particule, construit la Centrul European de Cercetări Nucleare CERN lângă Geneva. Construcţia a fost finalizată în mai 2008 şi a costat peste trei miliarde de lire sterline. Are o lungime de 27 km la 100 m sub pământ. LHC este considerat cel mai performant accelerator de particule din lume.

Date

Acceleratorul a fost pus în funcţiune pe 10 septembrie 2008 în apropierea oraşului Geneva din Elveţia. A fost construit în colaborare cu peste opt sute de fizicieni din peste optzeci şi cinci de ţări precum şi în parteneriatcu sute de universităţi şi laboratoare importante.

Întunecarea globală este reducerea graduală a nivelului de iradiere globală directă pe suprafaţa terestră care a fost observată timp de mai multe decenii la rând dupa începutul măsurătorilor sistematice în anii 1950.

Se consideră că aceasta este cauzată de o creştere în particule cum ar fi aerosolii sulfuraţi în atmosferă din cauza acţiunilor antropice. Acest efect variază în funcţie de locatie, însă global este estimat a fi o reducere cu 4% faţă de nivelurile din 1960. S-a observat o inversare a acestei tendinţe în ultimul deceniu. Cu toate acestea, întunecarea globală a interferat cu ciclul hidrologic, reducând evaporarea şi este posibil să fi cauzat secete în anumite zone. Întunecarea globală creează un efect de răcire care este posibil să fi mascat parţial efectul gazelor de seră şi al încălzirii globale.Cauză şi efecte

Se considera că întunecarea globală a fost cauzată de prezenţa crescândă a particulelor de aerosoli în atmosferă, cauzată de factorul antropic. Aerosolii şi alte particule absorb energia solară şi reflectă lumina solară înapoi în cosmos. Poluanţii se pot de asemenea amesteca cu picăturile de ploaie. Cu cât picăturile de ploaie conţin mai mult poluant, cu atât picăturile sunt mai multe (aceeaşi cantitate de apă este dispersată în mai multe picături). Picăturile mai mici fac norii mai reflectivi astfel încât din ce în ce mai multă lumină solară este reflectată înapoi în spaţiu şi cât mai puţină atinge suprafaţa Pământului.

Norii interceptează atât căldura solară, cât şi căldura radiată de Pământ. Efectele lor sunt complexe şi variază în timp, locaţie şi altitudine. De obicei, în timpul zilei interceptarea luminii solare predomină, creând un efect de răcire, însă în timpul nopţii, radierea căldurii terestre către Pământ încetineşte pierderea de căldură la nivelul suprafeţei terestre. De asemenea, se consideră că oamenii sunt direct responsabili pentru particulele din atmosfera terestră, factorul care creează întunecarea globală.

Cercetare ştiinţifică

La sfârşitul anilor 1960, Mihai Budîko a lucrat cu modele climaterice simple bidimensionale energie-echilibru pentru a afla reflectivitatea gheţii^[1]. Astfel a descoperit că feedback-ul gheaţă-albedo creează un inel de feedback pozitiv în sistemul climateric terestru. Cu cât mai multă zăpadă şi gheaţă există pe sol, cu atât mai multă radiaţie solară este reflectată înapoi în spaţiu, cu atât mai rece devine Pământul şi cu atât mai mult ninge. Alte studii au descoperit că poluarea împreună cu eruperea unor vulcani poate demara o noua epocă glaciară^[2][3].

La mijlocul anilor 1980, Atsumu Ohmura, un cercetător în domeniul geografiei de la Institutul Federal de Tehnologie din Elveţia a constatat că radiaţia solară care cade pe suprafaţa Pământului a scăzut cu peste 10% în ultimele 3 decenii. Aceste descoperiri sunt în aparentă contradicţie cu încălzirea globală, temperatura crescând în acest timp. Ohmura a publicat descoperirile sale în Variaţia seculară a radiaţilor globale în Europa, 1989^[4], după această publicaţie urmând şi altele^[5][6].

Întunecarea globală a fost de asemenea descoperită în regiuni din fosta URSS^[7]. Gerry Stanhill, care a studiat aceste evoluţii pe plan global, a şi numit fenomenul „întunecarea globală”^[8].

Cercetări independente în Israel şi Olanda, avute loc spre sfârşitul anilor 1980, au demonstrat o reducţie aparentă în cantitatea de lumină solară^[9] în pofida faptului că se putea uşor observa o încălzire a climei. Rata întunecării variază în lume, însă este în medie estimată la 2-3% per deceniu cu posibilitatea ca această tendinţă să fi suferit un revers în 1990. Este dificil de efectuat măsuratori precise din cauza dificultăţii calibrării clare a instrumentelor folosite şi problemei acoperirii spaţiale. Oricum, efectul este prezent într-o măsură în orice punct de pe Glob.

Efectul întunecării globale este cauzat de schimbări în atmosfera terestră; valoarea radiaţiei solare în partea superioară a atmosferei nu se schimbă cu mai mult o fracţiune din acest nivel^[10].

Efectul variază mult de la o zonă la alta, însă se estimează că media globală este:

• 5.3% (9 W/m²), între 1958 şi 1985 (Stanhill şi Moreshet, 1992)^[8]
• 2%, între 1964 şi 1993 (Gilgen şi alţii, 1998)^[11]
• 2.7%, până în 2000 (Stanhill şi Cohen, 2001)^[12]
• 4% între 1961 şi 1990 (Liepert, 2002)^[13][14]

Aceste informaţii au fost publicate în urma unor măsurători locale la suprafaţa Pământului şi nu sunt o medie cu adevărat globală. Nu se cunoaşte exact dacă pe suprafaţa oceanului a avut loc fenomenul de întunecare sau opusul lui, cu toate că o măsurătoare specifică a calculat efectul asupra unei zone de 400 mile marine^[15] din India până în Oceanul Indian şi insulele Maldive.

Este posibil ca efectele regionale să predomine, însă aceasta nu se referă exclusiv la circulaţia regională a aerului. Cele mai mari reduceri se găsesc la latitudinile medii din emisfera nordica^[16]. Regiunea spectrului radiaţiei lumioase cea mai afectată pare a fi mai mult cea vizibilă şi infraroşie decât partea ultravioletă a spectrului^[17].

 Factorul de pan-evaporare

Pe parcursul ultimilor (estimativ) 50 de ani, pan evaporarea a fost monitorizată atent. Timp de mulţi ani nimeni nu a luat în calcul aceste măsurători. În anii 1990, însă, în Europa, Israel şi America de Nord, oamenii de ştiinţă au remarcat ceva care pe moment au considerat foarte straniu: rata de evaporare scădea, cu toate că se aşteptau să crească datorită încălzirii globale^[18]. Aceaaşi tendinţă a fost observată în China pe o perioada similară. O scădere a radiantei solare este considerată forţa motrice din spatele acestei schimbări. Cu toate astea, spre deosebire de alte zone ale lumii, în China scăderea radiantei solare nu a fost întotdeauna însoţită de o creştere în plafonul de nori şi precipitaţii. Se consideră că aerosolii joacă un rol critic în scăderea iradiantei solare în China^[19].

Producătorul BBC David Sington consideră că mulţi climatologi privesc factorul de pan evaporare şi datele obţinute în urma măsurătorilor drept cea mai convingătoare dovadă a întunecării globale^[20]. Experimentele de pan evaporare sunt uşor de reprodus cu echipamente ieftine, sunt multe locaţii folosite pentru agricultură în lume în care, în multe cazuri, aceste măsurători au fost făcute pentru aproape jumătate de secol. Cu toate astea, pan evaporarea depinde de o serie de factori adiţionali în afară de radianta solară netă. Ceilalţi doi factori majori sunt deficitul de presiune a vaporilor şi viteza vântului^[21]. Temperatura ambiantă este un factor neglijabil.

Data de pan evaporare coroborează datele obţinute cu radiometrul^[12][18] şi le completează cu datele obţinute folosind piranometrul. Ajustând aceşti factori, rezultatele pan evaporării au fost comparate cu rezultatele simulaţiilor climaterice^[22].

 Cauze probabile

Arderea incompletă a combustibililor fosili (cum ar fi diesel) şi a lemnului eliberează funingine în aer. Cu toate că acesta este un component extrem de insignifiant al poluării aerului la nivelul suprafeţei terestre, fenomenul are un efect semnificativ de încălzire al atmosferei la altitudini de peste doi kilometri, deasemenea răcind suprafaţa oceanului, absorbind radiaţia solară^[23].

Experimentele din Maldive (unde s-a comparat atmosfera de deasupra insulelor de nord şi de sud) în 1990 a demonstrat că efectul poluanţilor macroscopici în atmosferă la acel moment (venind din sud dinspre India) a cauzat o reducere de circa 10% în nivelul de lumină solară care ajungea la suprafaţă sub un nor poluant – o reducere cu mult mai mare decat s-a aşteptat în prezenţa particulelor înşişi^[24]

Înainte să se efectueze aceste cercetări, s-a estimat un factor de 0,5–1% datorat particulelor, variaţia foarte mare de la această predicţie putând fi explicată prin formarea norilor cu particulele ca fiind centrul picăturilor de ploaie. Norii sunt un element foarte de activ în procesul reflectării luminii înapoi în spaţiu.

Fenomenul care a cauzat întunecarea globală poate avea şi efecte regionale. În timp ce o mare parte din Pământ s-a încălzit, regiunile ce stau în direcţia vântului care bate dinspre marile surse de poluare aeriană (în special emisiile de dioxid de sulf) s-au răcit considerabil. Acest lucru explică răcirea părţii de est a Statelor Unite şi încălzirea relativă a părţii de vest^[25]

Unii climatologi consideră că urmele lăsate de avioane (urme de vapori) sunt un factor al întunecării globale, însă fluxul aerian constant nu a permis testarea acestei teorii. Oprirea totală a traficului aerian civil timp de trei zile după atacurile din 11 septembrie 2001 din Statele Unite au oferit o ocazie rară în care să se observe impactul urmelor de vapori asupra climatului. În timpul acestei perioade, a fost observată o creştere în variaţii a temperaturii diurne de peste 1°C în majoritatea regiunilor Statelor Unite, acest lucru demonstrând că urmele de vapori au crescut temperaturile nocturne şi/sau au scăzut temperaturile diurne cu mult mai mult decat s-a crezut anterior^[26].

Cenuşa vulcanică eliberată în aer poate reflecta razele solare înapoi în spaţiu şi, astfel, poate răci planeta. Scăderi bruşte în temperatura atmosferei Pământului au fost observate în urma erupţiilor vulcanice mari cum ar fi cea din Muntele Agung în Bali care a erupt în 1963, El Chichon în Mexic, care a erupt în 1983, Ruiz în Columbia, care a erupt în 1985 sau Pinatubo în Filipine, care a erupt în 1991. Cu toate acestea, şi pentru erupţii majore norii de cenuşă rămân stabili doar pentru perioade relativ scurte^[27].

 Reversiunea tendinţei de întunecare

M. Wild şi alţi cercetători, făcând măsurători la suprafaţa terestră, au raportat opusul fenomenului începând cu 1990^[28][29][9], iar Pinker^[30] a descoperit că întunecarea continuă să crească la suprafaţa Pământului în timp ce fenomenul opus are loc la suprafaţa oceanului^[31]. Aceste două studii argumentează paralel fenomenul care are loc deasupra oceanului, însă sunt contradictorii privind fenomenele ce se răsfrâng asupra Pământului.

Un studiu realizat din satelit, sponsorizat de NASA în 2007, a demonstrat că nivelurile de lumină solară care au ajuns la suprafaţa terestră în ultimii 60 de ani au scăzut în timp ce s-a observat o reversiune a tendinţei începând cu 1990. Acest lucru s-a putut observa odată ce nivelurile de aerosol au început să scadă datorită Actului pentru aer curat din SUA şi prevederilor Comisiei Europene pentru Protecţia mediului în Europa^[27][32].

Cel mai probabil este că o parte din această schimbare, în special în Europa, este datorată scăderilor nivelurilor de poluare. Majoritatea guvernelor statelor dezvoltate au făcut eforturi susţinute pentru a reduce nivelurile de aerosoli, lucru care reduce întunecarea globală însă nu reduce extraordinar de mult emisiile de CO₂.

Aerosolii de sulf au scăzut semnificativ din 1970 când a fost implementat actul pentru aer curat în Statele Unite şi politici similare în Europa. Actul pentru aer curat a fost reemis în 1977 şi 1990. În conformitate cu EPA, din 1970 până în 2005, totalitatea emisiilor principalelor şase surse de poluare a aerului au scăzut cu 53% în Statele Unite. În 1975, efectul gazelor de seră a început să se manifeste considerabil şi de atunci a rămas un fenomen usor de observat^[33].

RMRST (Reţeaua pentru Măsurarea Radiaţiei pe Suprafaţa Terestră) a făcut măsurători de suprafaţă din momentul înfiinţării acesteia (1990) şi actualizează arhivele periodic. Analiza informaţiilor recente ne arată că suprafaţa planetei primeste cu 4% mai multa lumină solară decât în 1990. Aceste informaţii sunt confirmate şi de studiile sateliţilor NASA.

 Relaţia cu ciclul hidrologic

Poluarea făcută de oameni slăbeşte la ora actuală în mod clar ciclul apei în ecosfera terestră, reducând nivelul de ploi şi ameninţând rezervele de apă dulce. Un studiu efectuat în 2001 de către cercetătorii de la Institutul de Oceanografie Scripss sugerează că particule mici de poluanţi au un efect semnificativ asupra ciclului hidrologic. Profesorul V. Ramanathan spune: „Energia pentru ciclul hidrologic provine de la soare. Pe măsură ce soarele încălzeşte oceanul, apa ajunge în atmosferă şi cade sub formă de ploaie. Dat fiind faptul că aerosolii reduc cantitatea de lumină considerabil, înseamnă că încetinesc şi ciclul hidrologic al planetei”^[34].

Schimbările pe scară globală în modelele meteorologice este posibil să fi fost cauzate de întunecarea globală. Modelele climaterice sugerează speculativ că această reducere în lumina solară la suprafaţă este posibil să fi dus la eşecul monsonului în Africa sub-sahariană, lucru asociat cu foametea ce a urmat secetei Sahel cauzată de poluarea emisferei nordice care răceşte Oceanul Atlantic^[35]. Din această cauză, centura de ploi tropicale e posibil să nu fi atins latitudinile nordice, cauzând astfel absenţa ploilor de sezon. Aceasta afirmaţie nu este unanim acceptată şi este foarte dificil de demonstrat.

S-a demonstrat de asemenea că inechilibrul dintre întunecarea globală şi încălzirea globală de suprafaţă conduce la fluxuri de căldură atmosferice cu turbulenţă scăzută. Acest lucru înseamnă evaporare redusă pe plan global şi precipitatii care vin într-o lume mai întunecată şi mai caldă, lucru care ar putea conduce la un mediu cu o atmosfera mai umedă în care plouă mai puţin^[36].

O formă naturală a schimbărilor la scară largă legate de întunecarea globală a fost identificată în 2006 ca fiind cea care a afectat sezonul de uragane în emisfera nordică. Studiul NASA a aflat că majoritatea marilor furtuni de praf din iunie şi iulie în deşertul Sahara au trimis praf peste Oceanul Atlantic şi au cauzat răcirea apelor, oprind dezvoltarea uraganelor^[37][38].

Relaţia cu încălzirea globală

Unii oameni de ştiinţă consideră la ora actuală că efectele întunecării globale au mascat efectul încălzirii globale într-o măsură şi că reducerea întunecării globale va conduce la viitoare creşteri în temperatură^[14]. Conform lui Beate Liepert, „Traim într-o lume care include încălzire globală plus întunecare globală şi acum ne străduim să eliminăm întunecarea globală. Vom ajunge într-o lume cu încălzire globală care va fi mult mai caldă decât ne imaginăm.”^[39] Magnitudinea efectului de mascare este unul din problemele esenţiale în schimbarea climaterică cu implicaţii semnificante pentru viitoare schimbări în politicile de mediu şi impactul acestora asupra încălzirii globale^[40].

Cu toate acestea, este mult mai complicat decât o problemă de încălzire sau întunecare globală. Întunecarea globală şi încălzirea globală nu sunt mutual exclusive sau contradictorii. Într’un document publicat pe 8 martie 2005 în Scrisorile de Cercetare Geofizică ale Uniunii de Geofizicieni din Statele Unite, o echipă de cercetare condusă de Anastasia Romanou de la Departamentul de Fizică şi Matematică Aplicată al Universităţii din Columbia, New York, a demonstrat că efectele aparent opuse ale încălzirii globale şi ale întunecării globale pot apărea simultan^[41].

Întunecarea globală interacţionează cu încălzirea globală blocând lumina solară care în alte condiţii ar cauza evaporare şi particulele se ataşează de picăturile de ploaie. Vaporii de apă sunt doar unul din gazele de seră. Pe de altă parte, întunecarea globală este afectată de evaporare şi ploaie. Ploaia are efectul de a curăţa plafoanele de nori poluate.

Climatologii insistă că sursele poluanţilor care cauzează întunecarea globală cât şi gazele de seră care cauzează încălzirea globală sunt probleme grave şi reale care trebuiesc abordate conjunct şi cât mai rapid^[42].

 Folosirea aerosolilor în combaterea încălzirii globale

Unii oameni de ştiinţă au sugerat că folosirea aerosolilor poate opri efectele încălzirii globale în cazuri de extremă necesitate. Expertul rus Mihail Budîko a constatat asta foarte devreme. În 1974 a sugerat că dacă încălzirea globală ar deveni o problemă care să ameninţe specia umană, am putea „răcori” planeta arzând sulf în stratosferă, lucru care ar crea o ceaţă^[43][44][45]. Conform cercetărilor profesorului Ramanathan (1988), o creştere a albedo-ului planetar cu doar 0,5% este suficientă pentru a înjumătăţi efectul dublării cantităţii de CO₂ atmosferic^[46].

Cu toate acestea, am avea încă multe probleme cum ar fi:

• folosirea sulfaţilor cauzează probleme de mediu cum ar fi ploaia acidă^[47]
• folosirea funinginii cauzează probleme de sănătate la oameni^[47]
• întunecarea cauzează probleme ecologice, cum ar fi schimbări în modelele de evaporare şi precipitaţii^[47]
• secetele şi/sau precipitaţiile sporite vor cauza probleme agriculturii^[47]
• aerosolii au o durată de viaţă relativ scurtă

„Ideea că ar trebui să creştem emisiile de aerosoli pentru a opri încălzirea globală este o înţelegere faustiană pentru că ar implica o creştere permanentă de emisii pentru a echivala gazele de seră acumulate din atmosferă, cu costuri permanent crescânde atât financiar cât şi la nivelul sănătăţii umane”^[48].

În esenţă, sursele, atât de gaze de seră cât şi de particule poluante din atmosferă, trebuiesc adresate şi rezolvate în cel mai scurt timp posibil.

Ecologia (din cuvintele greceşti: ecos – casă şi logos – ştiinţă, adică “ştiinţa studierii habitatului”) este o ştiinţă biologică de sinteză ce studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme), mai pe scurt, reprezintă studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul înconjurător.

Ecologia este în mare parte o ştiinţă descIstoria

Primul gânditor care a reliefat principiul interacţiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat că diferitele specii se influenţează reciproc prin activităţile lor şi că de aceste interacţiuni reciproce depinde succesul unei specii în luptPrincipalele ramuri

• Autecologia: ecologia speciilor individuale, răspunsul acestora la stimuli, adaptarea.
• Sinecologia: ecologia ansamblului speciilor;
• Ecofiziologie;

a pentru existenţă, adică numărul său de supravieţuitori, de urmaşi. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul interacţiunilor dintre organismele vii şi ambient şi organismele vii între ele în condiţii naturale” (de la cuvântul elin οικος = casă, cămin).

Principalele ramuri

riptivă şi experimentală.

În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluţia populaţiilor, metode fiziologice pentru a înţelege viaţa organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietăţile solului, etc.